Ruga pt cei trecuti si sperante pentru vremuri mai bune

Servus, prieteni!
No, povestea de azi o sa fie un pic altfel, si o sa insist mai mult pe mesaj decat pe ceea ce s-a intamplat. Mai ales ca avem un fel de 2 in 1.
Zilele de 19 si 20 decembrie 1989 sunt, poate, cele mai importante din toata pleiada de zile care au deschis Revolutia.
Vedeti voi, cele 2 zile au impins lucrurile si mai mult, iar in zilele urmatoare, revoltele se extind si in celelalte mari orase ale Romaniei.
In data de 19 decembrie, lucrurile se precipita si in cazul fabricilor timisorene. Din ce in ce mai multi oameni refuza sa mai intre in schimb, iar autoritatile civile si militare sunt nevoite sa trimita forte pentru a nu lasa lucrurile sa scape de sub control. Insa, deja era prea tarziu, pentru ca tot orasul fierbea, iar oamenii se intorsesera din ce in ce mai mult impotriva lor.
In acea zi, la una dintre fabrici, la ELBA, daca am retinut bine, a ajuns generalul Stefan Guse, pentru a vorbi cu muncitorii, dar fara succes. Chiar daca ziua a fost mult mai pasnica fata de cele anterioare, tot au murit oameni la presiunea fortelor de ordine, de data asta mortii fiind in randul muncitorilor.
In tot acest timp, Nicolae Ceausescu inca era in Iran unde discuta cu cei de acolo pe subiecte economice si pe tema planurilor de viitor pentru Romania Socialista. Insa, ce nu realiza el e ca, la intoarcere, Romania Socialista era pe cale sa nu mai existe.
Se intoarce in tara abia in ziua urmatoare, pe 20 decembrie, zi cand are o interventie la Televiziunea Romana, unde incepe sa acuze actiunile de la Timisoara, ba mai mult, da vina pe „elemente externe” pentru revolta de acolo si nu scoate o vorba despre pretul platii datoriei externe; cu tot ce au insemnat toate rationalizarile si scaderea calitatii vietii, in general.
La Timisoara, ziua de 20 decembrie inseamna ziua eliberarii. In final, autoritatile cedeaza, iar trupele sunt retrase de pe strazile orasului. Pentru a arata ca s-a terminat, se pornesc sirenele.
In aceeasi zi se aduna in Piata Operei in jur de 100.000 de oameni, iar la balconul Operei, incep sa fie cerute schimbari la conducerea tarii, drepturi si libertati legate de cuvant, radio, televiziune. Mai mult, la Timisoara apare o noua formatiune in acea perioada numita Frontul Democratic Roman.
In Operei se striga pentru prima data: „Azi in Timisoara, maine in toata tara!” Si asa a fost. Intr-adevar, Spiritul Revolutiei se extinde catre Lugoj iar apoi celelalte mari orase.
Ce ne transmit noua timisorenii atunci este vointa, in primul rand. Faptul ca oamenii pot sa faca foarte mult impreuna. Chiar sa schimbe cursul istoriei unei tari, daca vor. Si ei au reusit. Indiferent de etnie si confesiune. Pentru ca nimeni nu se astepta ca un protest impotriva unui preot de alta confesiune decat cea ortodoxa, si maghiar pe deasupra, sa se transforme intr-o miscare ce va avea cu totul alt destin. Si ei o spun fix in Proclamatia de la Timisoara, prin punctul 4 pe care l-am mai amintit.
 Punctul 4 al Proclamatiei de la Timisoara spune asa:
„Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na­ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.”
Romanii nu au fost singuri. Tot orasul a fost pe baricade
Si le multumim celor care au avut curajul sa iasa atunci, pentru ca noi sa fim ceea ce suntem azi!
Si poate cel mai impresionant moment, si cu asta inchei, s-a petrecut in data de 22 decembrie 1989.
Chiar daca, Timisoara a devenit oras liber de comunism cu 2 zile in urma, oamenii au continuat sa se adune acolo pentru a sustine si revoltele din celelalte mari orase.
La aflarea vestii ca cei doi Ceausesti au fugit din sediul Comitetului Central de la Bucuresti, cei 100.000 de oameni adunati in Piata Operei, se intorc cu fata catre catedrala si, ingenunchiind, spun la unison rugaciunea „Tatal Nostru”. Si exista o fotografie absolut emotionanta cu acest moment.
Iar aici aveti Proclamatia de la Timisoara, toata. Adoptata acolo in martie 1990. Ca nu a fost luata deloc in seama, asta e alta poveste:
Maine vedem povestea simbolului central al Revolutiei: Catedrala Mitropolitana.

Comments

Lasă un răspuns