Ieri am vorbit putin despre omul din spatele Hanului lui Manuc si am vazut cum, abilitatea unui negustor poate duce la decizii politice foarte importante, ba chiar la decizii specifice geopoliticii. Astazi, continuam povestea si vorbim despre locul care aminteste de Manuc Bey si care, astazi, este unul dintre obiectivele turistice importante ale Bucurestiului.
Servus, prieteni!
Lunile trecute am dat o fuga pana la Bucuresti, pentru o expozitie legata de arhivele pe care le detin cei de la Muzeul National de Istorie referitor la epidemii. Si daca tot eram acolo, nu aveam cum sa ratez si alte obiective. Unul dintre ele era pe lista mea de mai multa vreme si imi doream sa vad acea cladire. Este vorba despre frumoasa Biserica Stavropoleos.
Ei bine, cel de-al doilea obiectiv a fost cel mai faimos han din Bucuresti, astazi restaurant. Nu mi-am propus sa mananc ceva acolo, doar am dat o tura in jurul cladirii si am intrat putin in curte. Si da, cumva ma asteptam sa arate ca in fotografii. Dar nu doar despre asta este vorba. Mai degraba, cladirea asta te uimeste. Si cum o face?
Pai, o data avem vechimea ei. In afara Curtii Domnesti care se afla in spatele hanului, constructia asta este mai veche decat celelalte din imediata ei apropiere.
Al doilea aspect uimitor, daca nu esti obisnuit cu ideea de han din interiorul unui oras, este aspectul. Hanul lui Manuc este foarte diferit fata de restul cladirilor, mai ales in ceea ce priveste planul lui de constructie constituit dintr-o curte interioara de mari dimensiuni. Gasim si in Transilvania un fel de echivalente, ca asemanare, in ceea ce priveste planul acesta cu curte interioara. Diferenta e ca, in cazul hanurilor mari, originea acestui tip de plan este mai degraba orientala si are legatura cu caravanseraiurile din lumea araba. Model ce ajunge si in zona balcanica prin intermediul Imperiului Otoman.
Dincolo de paranteze, trebuie spus ca Hanul lui Manuc este una dintre putinele astfel de cladiri care au ramas in picioare. Celelalte hanuri bucurestene au disparut cu timpul, in urma actiunilor de sistematizare din ultimii aproape 160-170 de ani.
Povestea cladirii incepe in 1806, cand Emanoil Marzaian este nevoit sa se stabileasca definitiv la Bucuresti, in urma inceperii razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Constructia lui se finalizeaza doi ani mai tarziu, si, la scurt timp ajunge sa fie un fel de paravan pentru statutul lui Manuc din acei ani. Parte din istorici considera ca Manuc Bey a fost agent dublu, din moment ce avea legaturi atat cu otomanii, prin locul de nastere si prin afacerile sale de la sud de Dunare, cat si cu rusii, prin faptul ca le cere ajutorul in preajma inceperii razboiului si se refugiaza in Valahia, unde isi deschide noi afaceri. Printre care si acest han din mijlocul Bucurestilor.
La vremea aia, terenul pe care a fost construita cladirea apartinea Curtii Domnesti si era, in vechime, o parte a Curtii Vechi, dupa denumirea pe care o cunoastem astazi. Spre sfarsitul secolului XVIII, vechea curte domneasca isi pierde importanta si ajunge la un grad de degradare. In acest context, zona incepe sa fie impartita in loturi care sunt puse in vanzare, ulterior. Asa ajunge si o parte de teren in proprietatea negustorului nostru armean.
Dupa ce cativa ani a fost negociator intre turci si rusi(in favoarea rusilor intr-un final), in 1812 se semneaza Tratatul de la Bucuresti, prin care Basarabia trece in granita Imperiului Rus, in defavoarea otomanilor care aveau cateva garnizoane acolo, amenajate in cetati ce au apartinut Moldovei, pana pe la jumatatea anilor 1500. Ei bine, dupa acest eveniment, Manuc Bey pleaca cu familia sa la Chisinau, in aceeasi perioada cumparand mosia de la Hincesti(unde urmasii lui vor ridica un palat, ulterior). Hanul ramane in proprietatea lui, in tot acest timp, insa, in 1816, Manuc are intentia de a-l vinde. Din pacate, nu mai apuca sa gaseasca si un cumparator pentru ca in 1817 moare destul de subit si intr-un mod cu totul misterios. Dupa acest eveniment, cladirea ajunge sa fie administrata de o epitropie din care facea parte si Miriam, vaduva lui Manuc si se decide darea in arenda a ei.
Un moment nefast pentru Hanul lui Manuc este reprezentat de anul 1838, cand are loc un cutremur important. Cladirea a fost destul de afectata in urma lui, iar arhitectul orasului de la acea vreme chiar recomanda demolarea si reconstructia unei parti din cladire. Dar, unul dintre fiii lui Manuc, Ioan Murat, se opune ideii si incearca tot posibilul de a repara cladirea prin mijloace proprii. In plus, face demersuri pentru pastrarea in proprietate a hanului. Insa, renunta la idee in anii 1840 si il vinde fostilor arendasi. De aici, istoria vechii cladiri capata alte dimensiuni, pentru ca ea este de mai multe ori vanduta, in decurs de aproape 20 de ani. Pana cand, prin anii 1860-1870, ajunge in proprietatea lui Lambru Vasilescu. Acest Lambru Vasilescu restaureaza cladirea si o transforma intr-un hotel. Multa vreme, hanul a purtat numele de Marele Hotel Dacia. Mai mult, interventiile facute in timpul lui Vasilescu schimba total aspectul cladirii. Ea capata, cel putin la exterior, aspectul unei cladiri specifice sfarsitului de secol XIX, iar el va fi astfel pana prin 1970-1975, aproximativ. Exista numeroase poze spectaculoase cu Hotelul Dacia, Hanul lui Manuc, in esenta.
In anii ’70 se decide refacerea cladirii conform unor gravuri de pe la 1840-1860 si cei care au lucrat acolo chiar sunt nevoiti si demoleze si sa reconstruiasca anumite portiuni. Asadar, ceea ce vedem astazi se datoreaza, in mare parte, refacerilor din anii ’70.
Dar nici macar el nu scapa de ideile pe care le avea Ceausescu vis-a-vis de sistematizarea orasului si este pusa in discutie demolarea lui. Din fericire, existau si pe atunci oameni care vedeau lucrurile limpede, iar lui Ceausescu, se pare ca i s-ar fi spus ca acolo s-ar fi tinut primele intruniri ale Partidului Comunist. Evident, nu stim daca povestea este reala, dar este o legenda urbana care face parte din istoria constructiei, pana la urma.
Din punct de vedere al locatiei, Hanul lui Manuc se afla pe Splaiul Independentei, la doar cativa pasi de Piata Unirii. Pe vremea lui Manuc, el se afla pe malul Dambovitei, pentru ca in acea perioada, raul avea un alt traseu, plin de meandre. Iar partea dinspre Splaiul de azi, era inchisa si, din cate se pare avea si un chei de ancorare, pe Dambovita.
Un alt aspect ceva mai diferit in zilele noastre este acoperisul. Cand s-a intervenit pe cladire, s-a optat pentru un acoperis ceva mai inalt, cu toate ca, cel mai probabil, in vremea lui Manuc, el nu avea o sarpanta chiar atat de inalta. Tot in anii ’70, acoperisul a fost acoperit cu sindrila, cu toate ca, initial, dupa moda vremii, el era acoperit cu tigla sub forma de olane.
Chiar si asa, el este mai apropiat de apectul initial, fata de perioada in care a functionat ca hotel.
Cam asta fost intreaga poveste a lui Manuc si a hanului sau ce ii duce numele mai departe.
Data viitoare mergem la Iasi si vorbim despre o initiativa de lupta anti-comunista.
Suse foto si info:
Muzica:
1. Trei Parale – Maneaua
2. Pasarea Colibri – Hanul lui Manuc